Aveam cândva o scară într-un brad
şi îmi plăcea să-i tot adaug câte-o traptă
urcam spre cer sperând c-am să aud din nou o şoaptă
trecând deasupra mea în suflet de nomad.
Priveam prin ramurile-i verzi spre lume
iar dup-un timp mi se părea că-i amăruie
urcam în vârf şi c-un ciocan în palme
mai înfigeam în scorţa alte două cuie.
Am plâns când am aflat câ nu-mi pot face casă
căci casele se fac în pomi cu ramura bogată,
copaci rotunzi şi cu tulpina găunoasă
şi nicidecum în brazii ce spre cer se-ndreaptă.
Şi mă prindeam cu pumni-mi mici de crengile-i cu ace
priveam în jur cum vântul suflă copacii să-i dezbrace
şi inspirând sub ramurile-i dese mirosul dulce de răşină
trist ascultam cum picurii de ploaie se lasă peste lume în cortină.
Pe-atunci credeam că bradul e un fus din mare
a cărui scară urcă infinit prin străluciri de neguri,
prin raze dulci şi reci ce curg în scoarţă râuri
o scară ce în verde îşi agaţă, sufletul de zare .
Credeam că-n nopţi aprinse de smarald, când vântul suflă doruri
se torc poveşti în jurul ei, din caiere de ceruri
iar timpul obosit de zbor îşi face cuib pe trepte ude
şi cum prin ramuri trec, zbuciume stinse, ecouri de copil, aude.
Azi, bradul a căzut,
în mine;
pe scara lui din trepte unde,
cobor în neguri
îmi place acum,
să mă opresc,
sa aprind chibrite şi să le vad cum cad în gol
lumina lor,
se prinde-adânc
în rănile pereţilor.
:)
RăspundețiȘtergere