Despre specism

Exista multe diferente de forma intre om si animal dar nu exista niciuna esentiala. Ce ne face oameni ? Inteligenta, empatia, capacitatea de a iubi sau aceea de a abstractiza ? Poate constiinta sau constienta de sine? Nu este niciuna din acestea; ceea ce ne face oamnei este structura biologica tipica speciei Homo sapiens. Pentru unii asta suna rau, dar e vorba doar de ipocrizie. Ar putea un umanist sau un crestin sa afirme ca o persoana cu dizabilitati mintale nu e om ? Pai nu ar putea pentru ca asta l-ar face inuman, conform propriilor standarde. Am putea numi o persoana excesiv de egoista, fara niciun dram de empatie, inumana ? Ei, aici multi ar sari sa condamne, pentru ca, e una sa te nasti fara facultatea intelectului si e altceva sa manifesti o totala indiferenta fata de suferinta celor din jur . Oare ? In realitate diferentele nu prea exista, ambele sunt niste dizabilitati neurologice ( pentru empatie vezi articolul de aici). Am putea continua pe linia aceasta dar rezultatele ar fi aceleasi. Singurul criteriu dupa care apreciem umanitatea cuiva este structura lui biologica. Chiar daca creierul unei persoane functioneaza doar atat cat sa-i permita sa traiasca, persoana va fi considerata om, pentru ca, evident, nu a fost alegerea lui sa se nasca astfel.

Deci cand tragem o linie intre noi si restul animalelor, singurul argument real este diferenta biologica; specii diferite, restul argumentelor sunt absurditati si ipocrizii. Un animal nu are aceleasi dreputri ca si noi, nu pentru ca este mai putin inteligent, sau mai lispit de sentimente, nu, ci pentru ca este alta specie. Bineinteles ca gradul de inteligenta al unui animal este direct proportional cu toleranta si aceptarea noastra fata de el, dar asta nu demonstreaza decat ca devenim mai toleranti cu cei care se aseamana mai bine cu noi. Totusi, apare intrebarea: e posibil ca animalele sa aiba aceleasi drepturi ca si noi ? Pana intr-un anumit punct. Nu li se pot da drepturi care depasesc limitele speciei din care fac parte. Pana la urma nici orbii nu pot obtine un permis de conducere si nici handicapatii mintal nu au drept la vot, dar ambii au dreptul la viata. Ori acest drept animalele nu il au, cu foarte mici exceptii.

Partea mai proasta e ca majoritatea oamneilor nu constientizeaza nici macar ca omul nu e altceva decat un animal, in ciuda tuturor evidentelor. Si astfel il plaseaza undeva mai sus, obtinand un suport moral care le permite abuzul fata de animale. Evident, crestinii mai piosi ar explica cum datorita pacatului omul a rupt armonia cu natura, iar datorita acestei greseli trebuie sa ne plecam capul si sa suferim; mai exact spus: noi am gresit, animalele sufera. De partea celalta e ateul umanist. Acesta stie ca celelalte specii ne sunt parteneri de evolutie, dar nu-l intereseaza. A invatat, analizand natura, ca egoismul este unul din motoarele principale ale evolutiei asa ca accepta ca un dat dualitatea vanat-vanator. Ce noroc pe noi ca suntem in varful piramidei trofice ! Cu alte cuvinte, in loc sa ne plecam capul in fata unor zei imaginari, ni-l plecam in fata unei naturi reale, dar crude. Acceptam perfect constienti tot pachetul de programe pe care natura l-a instalat in noi si sub iluzia "nevoilor personale" ne slujim specia cu mare atentie, o divinizam compunandu-i ode cu titluri pompoase ca "Declaratia Drepturilor Omului". Aflata in varful piramidei specia noastra domina si striveste totul in jur cu mana ei de fier. De ce ? Pentru ca poate, cam de atat are nevoie o fiinta ca sa face ceva, orice. Corupti de aceasta putere efemera avem impresia ca ni se cuvine si ca trebuie sa facem uz de ea. Nu suntem altceva decat niste dictatori care credem orbeste in cultul personalitatii noastre, niste ipocriti ingnoranti.

Pe la 5-6 ani am inceput sa ma gandesc ca ceva nu e in regula in modul cum se zbate o gaina dupa ce i s-a taiat capul, sau in modul cum "hranea" bunicul gastele ca sa aiba un ficat cat mai voluminos. Mi s-a parut gresit sa dai cu securea in cap unui copil de vaca doar ca sa iti exciti papilele gustative. Poate sunt eu o anomalie a sistemului, dar uitandu-ma in jur imi permit totusi sa sper. Si speranta nu vine de deasupra, asa cum am asteptat mii de ani pana acuma, ci speranta vine de aici, de la om. Desi religiile orientale au inteles de mult ca viata e la fel de valoroasa indiferent de pozitia in arborele vietii, au ramas incapabile in fata mecanismelor crude ale naturii. Ceea ce religia si filosofia nu ne-a putut oferi pana acum, ne va oferi stiinta, cel putin in directia asta incepe sa se contureze situatia. Faptul ca in ziua de azi exista organizatii de protectie a animalelor se datoreaza in mare parte teoriei evolutioniste si probabil ca in timp lucrurile vor mai evolua.

Fericire imorala

Pentru ca tu nu esti altceva decat un alt eu iar eu nu sunt altceva decat un alt tu, iubirea e imorala. Dragostea nu e altceva decat un drog iluzoriu, o ceata care acopera drama existentiala. Dar drama continua sa existe si in ceata... si astfel iubirea se plimba in ceata ca un nebun ignorant, care a uitat de tot si de toate si crede ca a gasit fericirea. Nu are cum, pentru ca e o fericire imorala, o contradicite, deci o iluzie. In ceata uiti totul si te crezi totul... acesta este darul individualitatii, al egoului... iti permite sa-ti creezi o iluzie a fericirii. De aceea nu exista intelepti fericiti, pentru ca un intelept va sti mereu ca nu e altceva decat un alt altcineva.
In loc de fericire si iubire as zice liniste si compasiune. Nu poti fi fericit fara sa-ti cresti nivelul de individualism si ego, nu poti fi fericit fara sa uiti ca fiecare fiinta e doar un alter-ego al unui alter- ego; adica nu poti fi fericit fara sa strivesti esenta moralitatii. La fel si cu iubirea ce duce la fericire, un act de uitare, o betie a egoului.
De aceea singura iubire morala e compasiunea iar singura fericire e linistea. Exista si celelalte, dar doar in masura in care visele noastre sunt reale. La fel cum visele sunt niste simulari subiective ale realitatii, si sunt percepute ca reale doar de catre subiect, la fel si fericirea esta doar o perceptie (subiectiva) a linistii. Traim toti intr-un mare vis numit liniste si avem cosmaruri si vise proprii pe care le numim suferinta si fericire.
Nu poti visa frumos fara sa uiti ca un alter-ego al tau are cosmaruri, nu poti fi fericit cand esti treaz... doar in vis poti sa uiti, doar in vis poti sa iubesti si doar acolo poti fi fericit.

Real ?

Ideea de realitate e atat de fragila incat nu merita prea multa atentie. De cele mai multe ori cand visezi ai senzatia de real, iti dai seama ca a fost un vis abia dupa ce te-ai trezit. In timp ce visezi, lumea respectiva e cat se poate de reala pentru ca o simti; daca ar fi sa nu te mai trezesti din vis n-ai stii niciodata ca nu e nimic real acolo.

In liniste

Singurul lucru pentru care merita sa lupti e linistea. Restul luptelor nu sunt decat niste imitatii ridicole si deformate ale acestei lupte. Intreaga viata e o agonie, o pendulare asimetrica ce se incheie in echilibru, singura liniste de care avem cu totii parte, in mod egal. De ce sa luptam pentru linistea in existenta atunci ? Pentru ca, totusi, s-ar putea sa-i fie superioare celei inexistentiale.

Rar

NICU ALIFANTIS - Rar
Asculta mai multe audio diverse


Singur, singur, singur,
Într-un han, departe -
Doarme şi hangiul,
Străzile-s deşarte,
Singur, singur, singur...

Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beţie -
Şi s-asculţi pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă...

Nimeni, nimeni, nimeni,
Cu atât mai bine -
Şi de-atâta vreme
Nu ştie de mine
Nimeni, nimeni, nimeni...

Tremur, tremur, tremur...
Orice ironie
Vă rămâne vouă -
Noaptea e târzie,
Tremur, tremur, tremur...

Veşnic, veşnic, veşnic,
Rătăciri de-acuma
N-or să mă mai cheme -
Peste vise bruma,
Veşnic, veşnic, veşnic...

Singur, singur, singur,
Vreme de beţie -
I-auzi cum mai plouă,
Ce melancolie!
Singur, singur, singur...


George Bacovia

Satana, inger neinteles

Pe tot parcursul Vechiului Testament, Yahweh este un dumnezeu al binelui si al raului, lucru care reiese clar din mai multe texte:
-Deuteronom 30:15 : "Iata, iti pun azi inainte viata si binele, moartea si raul. "
-Isaia 45:7 : "Eu intocmesc lumina si fac intunericul, Eu dau propasirea si aduc
restristea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri. "
-Plangeri 3:38 : "Nu iese din gura Celui Preainalt raul si binele? " etc.
Ce au facut crestinii ? L-au transformat pe Yahweh dintr-un dumnezeu al dualitatii bine-rau intr-o personalizare a binelui, iar pentru rau l-au ales pe Satan, un personaj destul de nesemnificativ in Vechiul Testament. Bineinteles ca transformarea nu este altceva decat obisnuitul sincretism religios, proces in care Zoriastrismul si cultura greaca au jucat un rol important.

Singurul loc in care acest inger al mortii, denumit Satana, apare mai mult decat in
treacat este cartea lui Iov. In afara acestei carti mai este amintit de doua ori : in 1Cronici 21:1 si in Zaharia 3:1. In cazul lui Iov si Zaharia apare doar ca un acuzator al omenirii in tribunalul divin. Tocmai din aceasta cauza pentru evrei Satana nu este altceva decat un inger al lui Dumnezeu care are rolul de a ispiti omenirea sa faca rau. De ce ? Pnentru ca in acest fel omul primeste liber arbitru (ceva ce ingerii nu au de aceea nu pot sa iasa din voia lui Yahweh) si poate evolua spiritual. In cazul aparitiei din Cronici ("Satana s-a sculat impotriva lui Israel si a atatat pe David sa faca numaratoarea lui Israel") se poate observa asemanarea cu textul din 2 samuel 24:1 : "Domnul S-a aprins de manie din nou impotriva lui Israel; si a starnit pe David impotriva lor, zicand: "Du-te si fa numaratoarea lui Israel si a lui Iuda." Deci in acest caz Satana nu este altceva decat mania lui Dumnezeu.De observat ca toate cele 3 referiri sunt post-exilice. Daca in Samuel mania lui Dumnezeu se manifesta direct, in Cronici aceasta se materializeaza sub forma unui inger. Deci dupa robia babiloniana Yahweh a socotit ca ar fi mai bine sa nu intervina direct in viata oamneilor.

Pana aici nimic despre ingerul razvratit. Cele doua fragmente biblice care in viziunea crestina fac referire la caderea lui Lucifer sunt : Isaia 14: 12-22 si Ezechel 28:12-19. Dar cel mai probabil acestea sunt adresate imparatului babilonian Nabucodonosor al II-lea respectiv regelui Tyrului. Dar din cauza metaforelor si alegoriei folosite textele primesc o oarecare ambiguitate ce lasa loc speculatiilor. Astfel in primele secole ale crestinismului acestea sunt asociate cu razvratirea si caderea ingerilor. Dar ar fi absurd sa credem ca intreaga doctrina a ingerilor cazuti se intemeiaza pe nsite texte ambigue (de fapt textele acestea se refera destul de clar la cei doi regi, dar s-o lasam asa ). In primele secole i.Hr. circulau multe scrieri care detailiau o astfel de razvratire, de exemplu Cartea lui Enoh. Aceste scrieri au influentat scrierile Noului Testament si deci crestinisml. Astfel apare in crestinism dogma ingerilor cazuti. Partea interesanta e ca crestinismul nu acepta aceasta carte in canonul biblic si nici vreo alta care sa le sustina dogma ingerilor cazuti.

Dar de la niste oamnei care cred ca un batranel de 600 de ani a indesat intr-o corabie toate animalele pe care le vedem noi acum, nu te poti astepta sa observe ca Satan e un inger cu o anumita misiune in Vechiul Testament iar in Noul devine inger cazut; asa, fara nicio explicatie. N-ajunge ca ideea era deja absurda, crestinii vin si o trnasforma intr-una absurda si inconsecventa.
_____________________________________________________

Am primit o replica la acest articol aici.

Raspunsul meu :

"Nu este vorba despre raul si binele moral."
Ce inseama rau moral ? Daca Dumnezeu hotaraste sa distruga un oras prin cutremur acesta nu este un rau moral ? Cred ca dumneavoastra plecati de la concluzia ca tot ceea ce face Dumnezeu este moral si transformati aceasta premisa intr-o axioma. Dar nu e nevoie sa apelati la o astfel de premisa daca abordati problema dintr-o alta perspectiva. Nu de alta, dar apeland la astfel de premise apar tot felul de paradoxuri si contradictii logice. De exemplu, Dumnezeu hotaraste ce e moral si ce nu sau moralitatea e independenta de el ? Daca nu e independenta inseamna ca Dumnezeu poata hotari ca e moral sa-ti chinui copiii. Sunt convins ca sunteti familiarizat cu dilmea asta, dar sunt convins si ca nu aveti cum sa dati un raspuns satisfacator pentru ca pur si simplu nu se paote asa ceva in paradigma crestina. In schimb daca aruncam o scurta privire in teologica iudaica lucrurile devin mai clare (n-am nicio legatura cu iudaismul, pur si simplu apreciez ideile consecvente). Din textele mentionate se poate observa ca Dumnezeu este si creatorul raului, si cred ca se refera la rau in cel mai general sens al cuvantului. Pentru iudei raul nu este o forta sau o fiinta, ci capacitatea inascuta a omului de a face rau; fiind o fiinta conditionata, omul poate folosi gresit lucrurile de care corpul are nevoie ca sa supravietuiasca si astfel rezulta raul (Yetzer hara). Ori Dumnezeu neavand limite, in cazul lui nu poate fi vorba de bine si rau, aceasta dualitate apare doar cand oamneii se raporteaza la el. Textele citate de mine se incadreaza foarte bine in aceasta perspectiva, cel putin mai bine decat se incadreaza in teologia crestina.

"Acestea sunt speculatii ale ateologilor umanisti moderni"
Si nu doar cele 3 texte, ci intreg Vechiul Testament. Nu inteleg de ce spuneti ca sarpele se impotriveste vointei lui Dumnezeu. Daca mrgem pe ideea iudaica si Satana este procurorul care acuza omenirea se observa ca nu este vorba de nicio impotrivire, ispitirea omenilor intra deasemenea in vointa lui Dumnezeu; tocmai depre asta vorbeam in articol. Cat despre tapul ce-l simboliza pe Azazel, inca odata, pentru oamnei dualitatea este cat se poate de reala, deci astfel de ritualuri simbolice sunt perfect justificabile si in cazul unui Dumnezeu dual.
In cazul cantarii lui Moise amintesc ca poporul evreu devinde monoteist abia dupa robia babiloniana. Pana atunci evreii erau monolatrii (Exod 15:11) sau henoteisti (desele inchinari la idoli demonstreaza asta foarte bine). Si era normal ca Moise (un monolatru) sa creada in existenta altor zei, dar sa-i identifice cu raul. Cat despre Isaia si Ezechiel, ambii se refera la niste regi. Isaia il compara pe Nebuchadnezzar cu luceafarul (acesta se ridica pe cerul diminetii ca apoi sa fie inghitit de lumina soarelui care rasare). La fel si in Ezechiel; se construieste o analogie poetica prin care se condamna credinta sau dorinta ca omul poate deveni ca Dumnezeu. Nu e necesar sa fi existat anumite credinta ca analogia sa poata fi construita. Aceeasi analogie se foloseste si in Ezechiel 31.

"Satan din Iov nu este doar acuzator."
Repet, acesta era rolul lui, sa ispiteaca omul cu orice pret. Singura lui limita era Dumnezeu. Deci dezastrele dezlantuite asupra lui Iov si ispitele se explica perfect. La fel si in Zaharia, asta era rolul lui, sa ispiteasca si sa acuze omul. Ce credeau evreii mileniului I i.Hr. nu sunt in masura sa spun, cert este ca Vechiul Testament confirma credintele iudaismului de astazi.

"Daca Satan nu are vointa proprie, de ce i-ar fi zis Dumnezeu lui Satan: „Dar nu cumva sa te atingi de viata lui Iov !”"
Pentru ca in felul asta i s-au stabilit limitele de actiune; nu vad legatura cu liberul-arbitru.
"De ce rosteste Dumnezeu un blestem asupra „sarpelui”, daca adevaratul înselator, papusarul din spatele sarpelui, ar fi fost iresponsabil... ?" Totusi, blesteama sarpele, nu "papusarul".Cat despre Isaia 24:21, ar fi interesanta o traducere exacta a textului. Am incercat o traducere cu google a textului din Tanach si chiar daca nu m-a ajutat prea mult imi pot da seama ca varianta Cornilescu ofera o traducere imprecisa.

"Întelegerea pasajului întreg necesita aprofundare, nu o citire superficiala." Articolul meu avea ca punct central tocmai acel text din Cronici, nu cred ca asta se poate numi o explicaite.

"„Cartea lui Enoh” este o fictiune religioasa în care autorul expune o teologie care se dovedeste a fi fost populara printre evrei".
Din moment ce sustineti ca se bazeaza pe fapte reale pe ce baza o numiti fictiune ? Si faptul ca este o fictiune nu demonstreaza ca in acea vreme evreii credeau in caderea ingerilor. In directia asta trebuie mentionat ca asa zisa fictiune porneste de la Geneza 6 : 1-4 si nu de la Isaia 24 : 21-22.

Scara din brad

Aveam cândva o scară într-un brad
şi îmi plăcea să-i tot adaug câte-o traptă
urcam spre cer sperând c-am să aud din nou o şoaptă
trecând deasupra mea în suflet de nomad.

Priveam prin ramurile-i verzi spre lume
iar dup-un timp mi se părea că-i amăruie
urcam în vârf şi c-un ciocan în palme
mai înfigeam în scorţa alte două cuie.

Am plâns când am aflat câ nu-mi pot face casă
căci casele se fac în pomi cu ramura bogată,
copaci rotunzi şi cu tulpina găunoasă
şi nicidecum în brazii ce spre cer se-ndreaptă.

Şi mă prindeam cu pumni-mi mici de crengile-i cu ace
priveam în jur cum vântul suflă copacii să-i dezbrace
şi inspirând sub ramurile-i dese mirosul dulce de răşină
trist ascultam cum picurii de ploaie se lasă peste lume în cortină.

Pe-atunci credeam că bradul e un fus din mare
a cărui scară urcă infinit prin străluciri de neguri,
prin raze dulci şi reci ce curg în scoarţă râuri
o scară ce în verde îşi agaţă, sufletul de zare .

Credeam că-n nopţi aprinse de smarald, când vântul suflă doruri
se torc poveşti în jurul ei, din caiere de ceruri
iar timpul obosit de zbor îşi face cuib pe trepte ude
şi cum prin ramuri trec, zbuciume stinse, ecouri de copil, aude.


Azi, bradul a căzut,
în mine;
pe scara lui din trepte unde,
cobor în neguri
îmi place acum,
să mă opresc,
sa aprind chibrite şi să le vad cum cad în gol

lumina lor,
se prinde-adânc
în rănile pereţilor.